…Kettler Dorothea… Ea a castigat doua bilete de avion de la BlueAir pe destinatia aleasa de ea: Berlin. Iata si povestirea ei:
Prima dată e întotdeauna cel mai frumos
Nu ştii ce urmează să se întâmple. Nu ştii cum se procedează, totul e un mister şi o mare aventură.Ştiam că mâine dimineaţă aveam să plec la aeroport şi îmi făceam bagajele. Terminasem cu valiza mare şi acum eram cu faţa spre… bagajul de mână. Primul meu impuls a fost să-l umplu cu lucruri bune de alungat plictiseala şi aşa am şi făcut: am pus trei cărţi, două caiete pentru chef de notiţe şi măzgăleli, un pachet de cărţi şi cutiuţa cu muzică (iPod). Abia când am ridicat ghiozdanul să văd cât e de greu, mi-am pus întrebarea: “ce fac eu cu toate astea? Sunt doar două ore!”
Mi-a luat destul de mult să mă împac cu ideea de a lua la mine doar o carte, asta întrucât mersesem de zeci de ori spre Berlin cu maşina şi cu trenul şi eram obişnuită cu drumul de cel puţin două ore. Într-un fel protestam: pe bilet scria că decolăm la 14:36 şi aterizăm la 16:40 iar eu nu credeam în asta.
Minunea însă s-a petrecut, am trecut pe lângă Gara de Nord constatând cu dezamăgire că nu oprim acolo şi am înaintat către aeroportul Băneasa. Ne-au verificat paşapoartele (ce mai e şi asta? suntem în mijlocul României! Cine îţi verifică paşapoartele în mijlocul României?? Nu suntem la graniţa cu nimeni!!!), am aşteptat o oră în sala de aşteptare apoi s-a auzit “zborul xxx spre Berlin la poarta…”. Nici acum nu-mi vine să cred că tratam totul ca pe o farsă.
Eram convinsă că aveau să ne urce în avion, să zguduie puţin avionul şi apoi să iasă tot echipajul râzând din cabină, că toţi fraierii ăştia şi-au imaginat cum uriaşa cutie de metal se va ridica spre cer.
Cea mai frumoasă amintire a mea a luat naştere în ziua aia. Urcasem deja în marea cutie. De afară părea a fi un mare zeu, când colo în interior erau scaune cam ca la mine acasă. Am prins loc la geam şi mi-am scos camera foto. Dacă în mod surprinzător ceva avea să se întâmple, trebuia să imortalizez momentul.
Cutia a început să huruie lin, şi-a îndreptat botul către pistă. Apoi un huruit înfricoşător m-a transpus în tremur. Mama era pregătită, avea punga de vomă în braţe. Pentru mine existau doar două ieşiri de aici: ori avea să fie o farsă, ori urma să ne ridicăm cu bine spre cer. Aeronava a pornit şi a accelerat de m-a încătuşat de scaun. Aveam privirea lipită de geam, avionul rula iute pe jos. Mă temeam să nu cumva să rămână acolo şi să ne izbim de ceva (citisem că un bogătaş a insistat să-şi ridice vilă în capătul pistei).
